În Cuvinte

Abia au trecut câteva zile din septembrie. Nasul înfundat de la răceală sau alergie mă trezește.

Încă nu reușesc să îmi dau seama cu ce problemă mă confrunt. Mă iau și niște strănuturi de simt că-mi vărs tot înăuntrul afară.

Lumina din dormitor mă anunță că e timpul să mă ridic din pat. Iau direct un Coldrex în loc de cafea, sperând că e doar o răceală care va trece.

Alergiile mă sperie, știu oameni care se confruntă cu ele și nu e deloc fun. Așa că da, am ajuns să sper că am un virus, pentru că ăsta e temporar.

După ce-i gata cafeaua cu gust de paracetamol, fructe de pădure și alte doctorii, cântăresc pentru câteva clipe cum să-mi încep ziua. O nouă zi, o multitudine de oportunități.

Prietenul meu începe să soarbă din Coldrex, deși nu-i bolnav, pentru că “e dulce”.

E zi lucrătoare, deci ar trebui să lucrez. Dar aleg să joc un Stardew Valley pe laptop, în timp ce mă înconjor de șervețele ca să ofer suport nasului ce prezintă o scurgere.

Nu lucrez pentru că mai stau doar o săptămână la jobul care a fost parte din viața mea timp de aproape 10 ani. Pe lângă confuzia de a nu ști exact la ce proiect să lucrez, mă încearcă și o lipsă de motivație cum nu am mai simțit niciodată.

Parcă toate celulele corpului meu ies la înaintare cu toate armele în fața celui mai mic gând de a începe vreun task. Ca gravitația care te ține lipit de pământ, așa și lipsa motivației mă ține lipită de orice altceva mai puțin ce-i de făcut la muncă.

Și până la urmă, la ce bun? Oricum nu mai aparțin. Nu mai aparțineam de mult.

Așa că am deschis acest draft și am început să descriu această zi obișnuită.

Îmi fac și cafeaua cea reală și mă apuc să pun în cuvinte ziua de azi. În timp ce aștern câteva gânduri, mi-amintesc că trebuie să mănânc și merg să îmi iau ceva la pachet.

După ce savurez delicioasa ciorbă de fasole și decenta tochitură care erau disponibile la meniul zilei, amorțeala de după prânz, când corpul intră în modul de digestie, îmi cam pune bețe în roate. Vreau să mai scriu, dar pleoapele mi se împotrivesc.

Ceva din psihicul meu încearcă și el să îmi transmită ceva, pentru că resimt o ușoară anxietate. Să fie de la faptul că nu știu ce să fac cu ziua mea? Că nu am un scop? Că nu voi mai avea job în curând?

Odată cu acest job, se încheie un capitol imens din viața mea, unul minunat care și-a lăsat amprenta masiv în cine sunt eu acum ca om.

Cel mai mult îmi pare rău de oamenii de aici, am format împreună o comunitate frumoasă și am legat prietenii. Această comunitate a început să se destrame pe parcursul anului, când au început să plece unul câte unul.

Probabil că mă așteaptă ceva la fel de mișto sau poate chiar mai mișto. Dar e greu să nu simt o nostalgie.

Acest loc de muncă cu tot ce mi-a adus el a însumat o treime din viața mea. Și, poate cel mai important, a contribuit la a mă transforma în cea mai bună versiune a mea. Dar timpurile se schimbă, iar eu aveam nevoie de o schimbare, de următorul capitol.

Știi, nu crești din zona de confort, dacă stai pe loc, dacă te complaci. Și nici nu îți consolidezi încrederea în tine. Ba parcă o pierdeam câte puțin pentru că nu mai simțeam că aparțin, că am un impact major, că îmi urmez drumul.

Nu mai ofeream nimic autentic, devenisem un fake.

Mă simțeam blocată și confuză, iar la auzul “nu ne mai putem permite să îți susținem salariul” m-am simțit ușurată. Puțin tristă, dar mai mult ușurată.

Acum sunt în căutare de job, am participat la câteva interviuri, procesul e greoi, dar oportunitățile există. Am răbdare.

Tot acest context mi-a dat timp și spațiu pentru reflecție. Așa a apărut și acest blog. Am realizat că eu, deși sunt content writer, nu-mi folosesc skill-ul cel mai de preț ca instrument de exprimare.

Scrisul este vocea mea, mereu a fost. Dar eu l-am abandonat pentru a mă mula pe cerințele jobului. L-am avut la îndemână în tot acest timp, dar nu l-am văzut cu adevărat.

Îl foloseam pentru alții, dar nu și pentru mine. Ce risipă!

Simțeam nevoia să fac ceva mai creativ pentru că la muncă scrisul meu trebuia să fie formal, tehnic, de lemn. Aș fi vrut să am propria voce, dar era greu în domeniul meu. Îmi dau șansa s-o am acum.

Între timp, printre alte rânduri de scris, somnolență, usturimi în gât, niște chec, o nectarină și un ice coffee, se face ora 16:00. Azi e zi de stat acasă, nu am niciun alt plan. E zi de lentoare, de întrebări existențiale. De găsit noi idei de conținut.

Chestia e că, dacă nu te ții ocupat cu ceva, mintea continuă să bolborosească. De cele mai multe ori, îți va spune lucruri urâte și triste, dar nu întotdeauna are dreptate. Uneori e scary, alteori e funny.

Mirosul de murături rămase de la meniul zilei face șederea mea în sufrageria de la etajul 5 mai puțin plăcută. Mie nu-mi plac deloc murăturile, dar au venit cu meniul și acum zac în caserola desfăcută pe masa de lângă geam.

Pe-afară e încă vară. De la balcon nu se vede nici țipenie de om, în afară de vecina de la parter care mă întreabă de fiecare dată când mă mărit.

Poate ceilalți oameni din cartier chiar sunt ocupați cu treburi importante – familii, joburi aglomerate, afaceri. Oare lucrează de acasă, oare sunt împrăștiați care pe unde pe străzile orașului sau în birouri?

Mai e puțin și se termină ziua de lucru, pe care eu am folosit-o ca să scriu aceste gânduri. Colegii mei care încă mai sunt angajați aici probabil că au muncit cu spor ca să țină compania în picioare.

Nu și eu, mie mi-a expirat termenul. Încă puțin.

Rutina mea zilnică dictează că e momentul să citesc câteva pagini dintr-o carte, care la momentul ăsta se întâmplă să fie The Subtle Art of Not Giving a Fuck, a lui Mark Manson.

Zis și făcut. Citit… check.

Apoi, pe parchetul bej al sufrageriei care acum apare difuză în lumina slabă a înseratului, își face apariția salteaua albastră de yoga, pe care îmi fac numărul urmărind o domnișoară care oferă ghidaj gratuit pe YouTube. Dacă ziua am pus mintea la treabă, acum e rândul corpului să se simtă important.

Deci yoga… check.

Un singur lucru reușește să rupă rutina unui om obișnuit ca mine. Privitul scurt-metrajelor. Iar azi a fost o zi bună numai dacă stau să judec prin prisma faptului că am descoperit Omeleto, ceea ce oamenii din comentariile de pe YouTube numesc “Black Mirror for shorter attention spans”.

Dacă vă plac filmele scurte cu ploturi originale și plot twist-uri mai deloc previzibile, poate încercați producțiile celor de la Omeleto. Sunt gratis. Și mind-blowing.

Mai cu un mizilic, mai cu altul pe aici prin casă și uite așa se apropie ora de culcare.

A doua zi mă va găsi la birou, unde voi încerca să fac iarăși ceva cât de cât productiv, pentru ca pe seară să joc un tenis cu antrenorul meu.

Iată cum două zile pot fi atât de diferite în funcție de planuri, stare, chef, corp, mental, muncă sau chestiuni personale. Fiecare chichiță de care ne lovim poate schimba sau nu ceva în ziua noastră.

Eu închei această caldă zi de început de septembrie cu satisfacția că mi-am regăsit aliatul: scrisul.

Aliatul pe care l-am înăbușit și îndepărtat în toți acești ani. L-am asociat mult prea tare cu profesionalul, cu munca.

Am ajuns să îl modelez ca să satisfacă nevoile altor persoane. Devenisem atât de diferiți el și eu, că am uitat că eram prieteni de fapt.

Acum ne-am regăsit. El nu va mai fi pentru mine doar un mijloc de a obține lucruri, va fi eu însămi. Acum scriu pentru mine.